Istoria a fost scrisă de către învingători şi mulţi cercetători vor să fie pe placul cercurilor de putere darnice cu fondurile şi cu titlurile academice. Cât de plăcute sunt onorurile! Se ascultă cu atenţie directivele aparatului de propagandă şi apoi apar savante interpretări ştiinţifice, adevărul rămânând undeva în Antichitate. Există astăzi o tendinţă în Rusia să se discute despre realizările din perioada comunistă şi se scrie mult despre eroismul trupelor sovietice în a doua conflagraţie mondială. Se face totul pentru a cultiva această idee şi paradele militare în care se cultivă forţa armelor implică participarea veteranilor cu pieptul plin de decoraţii strălucitoare. Câtă măreţie! Câtă dragoste fierbinte de ţară! Din păcate, pentru popoarele din spaţiul definit drept sovietic n-a existat o istorie în perioada 1917 – 1991, ci a fost o continuă luptă a unei grupări politice pentru a controla masele în funcţie de ideologia oficială. Liderii comunişti n-au fost interesaţi de soarta poporului decât în măsura în care acesta trebuia să trăiască, să muncească şi să se înmulţească pentru îndeplinirea obiectivului suprem: revoluţia mondială. Armata roşie n-a fost concepută să apere graniţele lagărului comunist, ci a fost un perfect mecanism de agresiune şi industria a fost concepută să producă armamentul prin care să se poată trece la cucerirea popoarelor vecine, net inferioare la capitolul dotare militară. Dacă inamicilor le era hărăzită o soartă dură, poliţia politică avea drept misiune să extermine orice duşman real sau imaginar din rândurile trupelor. Soldaţii sovietici au fost de multe ori siliţi să lupte cu mitralierele forţelor de represiune în spate, orice pas înapoi însemnând moarte sigură. Au rămas uimiţi şi militarii germani de acest stil de luptă şi astăzi eroii de la paradă poate sunt asasinii din vreme de război. Uniunea Sovietică a fost până la destrămare pregătită de confruntarea supremă cu lumea capitalistă şi cam atât. Ce rost avea trimiterea de arme în Coreea, Vietnam sau Cuba? Ce rost avea cursa înarmărilor nucleare? Au fost făcute experimente nucleare în regiunea Semipalatinsk de a transformat totul într-un deşert nuclear, praful radioactiv putând fi spulberat de vânt în orice direcţie. Este un aspect lipsit de importanţă în raport cu măreaţa cauză. Chiar dacă Stalin a murit în martie 1953, obiectivele stabilite încă din anul 1924 în cea mai clară formă au rămas. Destalinizarea a fost o tactică de camuflare a adevăratelor intenţii ale sistemului, cultul personalităţii fiind permanent cultivat.

Nimic pentru popor, totul pentru cucerirea lumii. Poporul rus de astăzi continuă să producă tehnică militară crezând că o face pentru apărare. Multe capacităţi industriale au căzut în ruină pentru că nu mai au parte de comenzile militare generoase din epoca roşie. Iosif Stalin a început cu tancurile T-26 şi BT în serii mari şi apoi a continuat cu renumitul T-34. Se înţelege acum de ce a fost ridicat cu orice preţ combinatul de la Magnitogorsk, populaţia de rând crezând că se insistă pentru a se putea realiza planul de locuri de muncă. Cum tancul este maşina ce poate să realizeze ofensive la nivel strategic, s-a continuat cu producţia masivă şi după moartea lui Stalin. A fost introdus modelul T-55 care a făcut furori o vreme prin calitatea blindajului şi prin puterea tunului, dar era o maşină de mare serie, conducătorii de la Kremlin dorind ceva şi mai performant. A apărut modelul T-72 cu o gură de foc şi mai puternică. Industria metalurgică a fost chemată să producă oţel special capabil să facă faţă proiectilelor perforante şi apoi s-a trecut la blindajul multistrat, conceput să suporte energiile dezvoltate de sistemele HEAT. Această cursă a înarmărilor a menţinut un nivel de trai scăzut, distribuirea de pâine pe cartele şi chiar perioade de foamete cumplită. Diviziile de tancuri urmau să asigure înfrângerea capitaliştilor şi mereu erau studiate noi modele de maşini de luptă. Cele mai luminate minţi au fost trimise să conceapă mijloace de distrugere, poliţia politică având grijă să asigure un secret absolut în ceea ce priveşte cercetările. Savanţii însă erau practic nişte deţinuţi cu un statut special.

Istoricii cultivă astăzi ideea că a existat o strânsă legătură între popoarele supuse şi masele de politruci comunişti, animaţi de un fierbinte patriotism. N-a existat niciodată o dragoste de ţară, dovadă stând experimentele cu arme nucleare de puteri colosale, cea mai cunoscută fiind Bomba Ţar a lui Nikita Hruşciov. Umilul locuitor din Ucraina a vrut cu orice preţ să fie o personalitate deosebită în istoria mişcării comuniste, peste Iosif Stalin, dar era să incendieze întregul lagăr socialist. Omenirea a fost învăţată că Mihail Gorbaciov a înţeles că dezvoltarea armamentului falimentează economia şi a început o politică de reducere a tensiunii cu statele capitaliste. În realitate, şantierele navale lucrau la noi portavioane şi submarine cu propulsie nucleară, capabile să lanseze rachete de sub apă. Blândeţea liderului de la Kremlin era perfectă pentru a camufla pregătirile militare de amploare şi pentru a mai trimite mai uşor ceva spioni pentru a ajunge la datele sensibile ale forţelor vrăşmaşe.

Iluziile sunt cultivate mereu de conducători pentru a se menţine la putere şi popoarele ajung să creadă ceea ce li se repetă de către politrucii bine răsplătiţi de cei ce deţin controlul asupra plăcerilor vieţii.