Se știe că la 22 iunie 1941 a început gigantica confruntare a forțelor germane cu cele ale Armatei Roșii, teatrul de operațiuni militare ajungând până la porțile Moscovei, Leningradului și, mai târziu, până la Stalingrad și în Caucaz. Învingătorii în conflict au dat ordin să fie scrise vagoane de cărți și articole despre atrocitățile comise de invadatori și au fost menționate cu plăcere masacrele comise de bestiile germane. Documentele sovietice vin să completeze acest tablou realizat de aparatul de propagandă. Forțele de securitate sovietice se întreceau în măcelărirea deținuților din închisori și n-au mai avut timp să mai ascundă cadavrele, de temnița din Lvov soldații germani putând să se apropie numai dacă foloseau masca de gaze. Căpitanul Filippov a raportat superiorilor în data de 12 iulie 1941 că a reușit să lichideze 2.464 de deținuți din regiunea Lvov, trupurile acestora fiind sfârtecate în cele mai oribile moduri. Închisoarea din Vitebsk avea 916 deținuți și poliția politică sovietică nu putea să renunțe la prada umană. S-a încercat evacuarea captivilor, dar se apropiau trupele germane și paznicii au masacrat în total 714 oameni. Autorul cărții ”Butoiul și cercurile”, renumitul istoric Mark Solonin, a subliniat că peste 500 dintre aceștia erau reținuți pentru cercetări și nu aveau vreo vină stabilită după legile statului comunist. Acest aspect a contat prea puțin, prinșii fiind introduși în categoria dușmanilor obiectivi, adică a celor ce poate ar face ceva în viitor. Sunt numai două exemple despre ororile comise de trupele de securitate ale temutului Beria.

Infanteria germană a înaintat destul de repede în interiorul Uniunii Sovietice, dar n-a făcut decât să accelereze execuțiile. Hans Roth, luptător în Divizia 299 infanterie a văzut chiar pe 22 iunie 1941 o femeie ucisă împreună cu cei doi copii ai săi. Mama era cumplit mutilată de armele militarilor sovietici. Închisoarea din Lutsk era și mai înfiorătoare chiar și pentru un luptător ce văzuse multe pe front. Peste o sută de bărbați, femei și copii erau oribil mutilați de către trupele sovietice în retragere.

Nici spațiul Bucovinei și al Basarabiei n-a fost ocolit de furia roșie. Constantin Virgil Gheorghiu a descris temnița de la Ismail pe care ocupantul comunist n-a apucă să o arunce în aer pentru că au sosit unități militare românești. Erau descoperite în localitate și 29 de trupuri ale celor executați de curând și pe care asasinii n-au apucat să-i îngroape. Alți captivi au devenit un balast pentru trupele în retragere, au fost aliniați undeva pe malul Nistrului și apoi tancurile i-au strivit cu șenilele. Se urmărea distrugerea moralului trupelor române și a celor germane din Armata a XI-a.

Armata Roșie a avut grijă să dezlănțuie cele mai brutale forme de luptă și unitățile poliției politice, temutul N.K.V.D, au amplificat nenorocirile. Teritoriul românesc dintre Prut și Nistru a fost supus tacticii pământului pârjolit și s-a încercat nimicirea tuturor capacităților de producție, chiar și a lanurilor de grâu ajunse la maturitate. Morile au fost o țintă favorită pentru că orice soldat trebuie să mănânce și problemele logistice sunt mai greu de rezolvat decât multe dintre situațiile tactice. Au intrat în istorie instalațiile puse în mișcare de vânt, un simbol al sudului Basarabiei.

Comportamentul era la fel și în cazul prinderii militarilor germani, Uniunea Sovietică nerecunoscând ideea de tratament uman al captivilor. Ambele tabere au ajuns să comită bestialități cumplite în numele ideologiilor, mai ales că știau că nu există milă în caz de capturare.

Oamenii din poliția politică sovietică aveau o mare experiență în astfel de comportamente chiar împotriva popoarelor sovietice în timp de pace. Declanșarea conflictului în septembrie 1939 a adus alt material uman spre prelucrare ideologică. Polonia a acuzat partea sovietică de dispariția prizonierilor luați de Armata Roșie, dar Kremlinul a negat orice implicare. Descoperirea de către germani a gropilor comune de la Katyn a declanșat o mare controversă, autoritățile comuniste acuzând forțele naziste de aceste atrocități. Au fost realizate liste cu 15.000 de victime, dar partea sovietică a încercat imediat să argumenteze că n-au fost descoperite decât 4.143 de cadavre. S-a spus chiar că pe liste apar de mai multe ori persoane cu același nume și că astfel au fost comise erori intenționate pentru sporirea numărului de victime. Alexandr Iakovlev, responsabil sovietic care s-a ocupat în era Gorbaciov de problema dosarelor de la Katyn, spunea în noiembrie 1990 la Paris că au fost în zonă și victime sovietice ale execuțiilor. Era o scuză penibilă din partea celui care a fost responsabil cu cercetarea documentelor legate de Cazul Katyn. Psihologia liderilor comuniști este foarte interesantă: sunt preocupați să nu care cumva să pună o victimă în plus la dosar. Să nu comită o eroare, dar este trecută sub tăcere dimensiunea crimei și, mai ales, semnificația acesteia. Autoritățile staliniste au dorit să nimicească pentru totdeauna spiritul național al locuitorilor supuși cumplitului experiment social și politic numit comunism. Popoarele din regiunea ocupată urmau să fie practic lipsite de valori care să le trezească din starea de sclavi ideologici. Și astăzi sunt peste o sută de dosare despre Katyn secretizate. Oare de ce? Alexandr Iakovlev a mai spus ceva interesant în încercarea de a camufla masacrul din regiunea Smolensk: au fost uciși și luptători sovietici, chiar din cei care au comis asasinatul în masă. Înaltul responsabil de la Moscova a recunoscut practic genocidul și a confirmat că unii călăi au fost pedepsiți pentru a reduce numărul celor ce puteau să vorbească. Alexandr Iakovlev n-a fost degeaba conducătorul propagandei sovietice sub domnia lui Mihail Gorbaciov. Polițiile politice au practici orientate absolut împotriva omenirii, indiferent de statul organizator.

Oare de ce se făceau aceste deportări și execuții la ordinul lui Iosif Stalin, dar documentele puteau fi semnate numai de Beria sau Molotov? Explicația este una foarte simplă. Armata Roșie urma să treacă la ofensivă împotriva Germaniei și a aliaților acesteia și spatele frontului trebuia complet asigurat. Nu era loc pentru dușmani ai poporului, pentru suspecți. Orice urmă de opoziție trebuia anihilată din fașă. Trupele N.K.V.D au umplut închisorile cu oameni nevinovați de cum s-au instalat în teritoriile ocupate după 17 septembrie 1939 și au avut liste cu cei care urmau să fie executați rapid. Au dispărut astfel militarii, preoții, intelectualii, politicienii și cei ce votaseră unirea cu România. Au fost organizate și deportări masive în iunie 1941, ceea ce demonstrează că se știa de începerea unui război. Teoria atacului prin surprindere, atât de dragă istoricilor comuniști trebuie aruncată la coșul de gunoi al istoriei. Ultimul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 și numai din Letonia au fost deportați 25.711 locuitori. Dacă există vreun doritor care să sublinieze că a fost puțin, trebuie să precizăm că populația fostei țări baltice era de două milioane de suflete. Deportarea nu se făcea în condiții de lux, ci oamenii erau înghesuiți în vagoane pentru transport de animale, fără mâncare și apă, ceea ce ducea la multe decese. Să nu se uite că era luna iunie și căldura era ucigătoare în cutiile din lemn pe roți. Nu era timp pentru politețe, era epoca uciderii. Statul comunist a mai comis o altă atrocitate: familiile erau separate. Bărbații au fost urcați în alte trenuri și au dispărut pentru totdeauna în pustiurile vastului stat ideologic.

Orice tentativă de evadare din lagărul sovietic era definită drept o trădare a cauzei revoluționare și se trăgea fără milă cu muniție de război, foarte iubite fiind gloanțele dum – dum care făceau răni cumplite în trupurile celor care reușeau totuși să treacă frontiera. Străbaterea fâșiei ce delimita două state nu asigura vreo urmă de protecție, grănicerii executând foc până la limita bătăii eficace a armamentului din dotare. Purtau pentru totdeauna amintirea statului bolșevic. Aducerea trupelor sovietice la graniță a însemnat și transformarea acesteia în zonă de înaltă securitate și patrulările au fost intensificate înainte de 22 iunie 1941. Cetele de români care au încercat să plece din zisul paradis terestru la 1 aprilie 1941 au fost masacrate fără milă prin focul mitralierelor. Nici astăzi nu se știe exact numărul victimelor de la Fântâna Albă, dar a fost mai mare de 1.500.

Oare câți bătrânei cu pieptul plin de decorații și foarte cumsecade apar astăzi la parade și povestesc despre faptele de vitejie pe care le-au făcut cândva în numele unui stat ce nu avea nici cea mai mică legătură cu fericirea popoarelor din lagărul socialist? Toate realizările lumii comuniste au stat pe munți de victime, dar se depun mari eforturi pentru a se șterge cu buretele atrocitățile roșii pentru a sublinia crima nazistă. Este interesant de precizat că ambele state totalitare care s-au confruntat pe Frontul de Est erau de orientare socialistă. Se uită mereu că termenul de nazism vine de la prescurtarea celui prea lung de național – socialism.

Toate aceste masacre menționate din șirul prea lung de fărădelegi ale forțelor sovietice arată în mod evident care urma să fie soarta popoarelor europene dacă ofensiva trupelor staliniste n-ar fi fost evitată prin cea germană. Cruzimea sovieticilor fusese demonstrată din plin în timpul războiului cu Finlanda, propriile trupe fiind supuse unor decizii greu de îndurat. Statul finlandez s-a comportat normal și i-a predat pe cei 549 prizonieri luați în timpul sângerosului Război de iarnă. Au fost executați până la ultimul om pentru că s-au predat și din cauză că poate unii au devenit spioni capitaliști.

Minciuna repetată cu înverșunare în presă și în manuale a rămas în capetele oamenilor din spațiul sovietic și mulți cred că a fost ceva pozitiv în regimul instaurat în anul 1917. Simple iluzii! A fost numai o eră de minciună și teroare organizată pentru a se realiza o extindere planetară a sistemului.