Primul Război Mondial (1914 – 1918) a însemnat o luptă pe viaţă şi pe moarte a militarilor pentru supravieţuire, conducătorii fiind pasionaţi de calcule strategice pentru obţinerea de cât mai multă putere, poate chiar hegemonie mondială. Armata germană a intrat bine echipată în conflict şi a reuşit să dea lovituri devastatoare forţelor Antantei, prin aducerea artileriei grele în luptele de infanterie, mai numeroase din punct de vedere al efectivelor umane. Masele de luptători ruşi au cunoscut înfrângeri şocante încă din august 1914 şi a intrat în istoriografie ideea că aceste victorii au fost obţinute prin vitejia trupelor Reich-ului şi din cauza lipsei de arme moderne în tabăra rusă. Chiar dacă aliaţii occidentali trimiteau vapoare greu încărcate cu armament şi muniţii spre porturile ruseşti, niciodată nu era suficient pentru a face faţă tăvălugului german. Era evident că Berlinul oferea trupelor o instruire superioară şi înzestrarea cu armament şi echipament era peste ceea ce aveau aliaţii.

Teoria clasică nici nu trebuia să apară, Antanta fiind net superioară la toate capitolele, inclusiv la calitatea tehnicii de luptă. Ofiţerii ţarişti au constatat însă că toate mişcările de amploare ale trupelor sunt cunoscute de către adversar, ceea ce permite părţii germane să adopte o tactică potrivită de contracarare. S-a făcut o cercetare serioasă chiar din ordinul ţarului şi s-a constatat că un colonel de la Ministerul de Război oferea informaţii Berlinului printr-o reţea de agenţi evrei. Colonelul Miassoiedof a fost prins cu documente compromiţătoare şi a fost spânzurat împreună cu şase colaboratori. Un alt trădător, consilierul de stat Freinat, a fost condamnat la muncă forţată. Ochii şi urechile Berlinului păreau să fie peste tot. Chiar ministrul Suhomlinov a fost bănuit de simpatii progermane şi a fost arestat. Grav este că prestigiul conducătorilor ţarişti a scăzut în ochii maselor de luptători ce sufereau prin tranşee focul duşmanului şi duritatea naturii. Prestigiul este ceva invizibil, se obţine greu şi se poate pierde foarte uşor. Se înţelege de ce conducătorii au depus mereu eforturi ca să impresioneze masele sub toate aspectele.

Uriaşele armate ţariste n-au mai putut acţiona eficient pentru că au fost subminate de lupta politică, mai ales de agitatorii comunişti. Disciplina a scăzut în tot cursul anului 1917 şi a fost normal să apară haosul prin împărţirea trupelor pe criterii politice în roşii şi albi. Armata rusă ar fi avut potenţial sporit, dar trădările au dus la un dezastru. Implicarea militarilor în frământări politice nu duce la un rezultat bun.

Nu armele au fost de vină şi nici armata germană n-a fost perfectă pe Frontul de Est. Efectivele angajate abia dacă formau o perdea care să acopere lungile linii de tranşee în care trupele erau expuse intemperiilor oferite de aspra climă continentală. Dacă nu existau informaţii corecte despre planurile ruseşti, apăreau imediat dezastrele militare şi Austro-Ungaria a suportat în vara anului 1916 şocul diviziilor comandate de generalul Alexei A. Brusilov. Numai intervenţia hotărâtă a marilor unităţi germane a salvat situaţia, dar monarhia dualistă a fost condamnată la pieire. Chinul a mai durat doi ani prin încăpăţânarea liderilor Puterilor Centrale.

Oştirea ţaristă a avut câte arme a vrut, dar i-a lipsit ceva foarte important: mentalitatea colectivă a fost afectată de haosul luptelor pentru putere de tot felul. Este interesant că în creierul multor locuitori a fost inoculată dragostea de lumea germană şi, chiar dacă erau etnici ruşi, nu mai aveau legătură cu poporul pe care-l dispreţuiau. Educaţia poate să ducă la formarea de astfel de ieniceri moderni.