Există astăzi români convinși că înainte de 1989 a fost o dezvoltare economică armonioasă, întemeiată pe cele mai avansate principii ale socialismului științific. Regimul de la București avea grijă de popor prin oferirea de locuri de muncă, ridicarea de școli profesionale și oferirea de locuințe din belșug. Chiar și cei mai puțin dornici de prezentare la serviciu erau forțați să contribuie la progresul patriei socialiste, pentru înaintarea spre un viitor comunist luminos. ”Oglinda viitorului ne înfățișează Bucureștiul în perspective cu adevărat însuflețitoare, iar chezășia împlinirii lor o găsim în marile realizări de până acum”, textul despre capitala țării fiind relevant pentru modul în care politrucii aparatului de propagandă încercau să fie pe placul superiorilor¹. Trebuia să apară un adevărat paradis terestru până în anul 2000 și erau făcute calcule în perspectivă până prin anul 2025.

Omul de rând este foarte încântat dacă are un loc de muncă, o casă din beton și nu este stresat în legătură cu evenimentele din viitor. Dacă mai pică și o oarecare mâncare bună la unele sărbători, este un adevărat caz ideal pentru a transmite tinerelor generații informații despre paradisul din tinerețe. Totul devine plăcut la bătrânețe!

Analiștii contemporani nu se pricep la problemele ridicate de economia unui stat și atunci reduc totul la un numitor comun, la idei puține și ferme. Realitatea era însă una absolut dură: sistemul construit de Nicolae Ceaușescu era unul uzat moral, România tinzând să fie un uriaș muzeu în aer liber, cam un fel de Cuba lui Fidel Castro.

Liderul de la București a susținut de multe ori că este preocupat de dezvoltarea armonioasă a mașinilor necesare deplasării unor uriașe cantități de marfă și a unui număr sporit de pasageri cu costuri cât mai reduse. Populația își amintește cu mândrie patriotic de realizarea Canalului Dunăre – Marea Neagră și de rețeaua de metrou din București. Efortul muncitorilor ce reușeau să învingă obstacolele ridicate de natură trebuie apreciat la justa valoare. Apare însă o mare problemă: canalul săpat în rocile dure ale Dobrogei nu mai avea valoare. A fost o construcție gigantică, dar nu mai era potrivită secolului al XX-lea. Autocamioanele au devenit mult mai interesante pentru producători pentru că puteau să ducă orice marfă până la locul dorit de client și în orice cantitate. Combinatele gigantice imaginate de Iosif Stalin erau înlocuite cu fabrici care să producă marfă de calitate după gustul clienților, în serii mici și chiar personalizată. Uniformizarea era deja o idee a trecutului și populațiile nu mai acceptau mărfurile asamblate după planuri cincinale, adică mașini, mobilă și haine demodate. Economia occidentală se schimbase deja, dar acolo funcționa concurența dintre firme și nu erau acceptate erorile de planificare a viitorului. Demasificarea producției permitea clientului să aleagă din mai multe variante de automobile sau să stabilească motorizări după propria voință. Aceste livrări nu mai necesitau trenuri și canale, sisteme de transport ce aparțineau erei oțelului și a cărbunelui, dar nu mai făceau față secolului vitezei economice.

Nicolae Ceaușescu a neglijat aproape complet transportul auto sau a luat decizii complet eronate. A inițiat construirea de autostrăzi în România în anul 1967 și se părea că se realizează o modernizare în domeniul infrastructurii. S-a reușit în perioada 1967 – 1972 să fie finisată Autostrada București – Pitești și forță de muncă exista în domeniu. Cum întregul pământ era al statului, se putea construi șoseaua de mare viteză în orice colț al patriei socialiste. Nu s-a mai întâmplat mai nimic până la evenimentele din decembrie 1989. Liderul de la București a vrut cu orice preț să demonstreze că este absolut nepregătit în domeniu și a decis realizarea Transfăgărășanului, o adevărată operă de artă inginerească și muncitorească, stropită cu sângelor celor pieriți în creierii munților. S-a muncit în perioada 1970 – 1980, dar monumentalul drum nu este terminat nici astăzi prin faptul că nu are sisteme de protecție pentru evitarea accidentelor. A fost definit drept drum strategic, dar este greu de crezut că ar fi fost folosit de coloane de camioane cu muniții sau de blindate. În plus, era imposibil de apărat împotriva atacurilor aeriene din cauza lungimii traseului, mulțimea de poduri favorizând acțiunea bombelor explozive. Este interesant de spus că șoseaua este îngustă și întortocheată, ceea ce duce la o încetinire a mașinilor grele, mai ales în condiții de noapte și ceață. Nici clima nu este de acord cu traficul intens în zonă, ceața, poleiul și nămeții de omăt permițând circulația numai câteva luni pe an și doar pe timp de zi.

Totuși, Transfăgărășanul nu era ceva suficient de măreț pentru a sublinia triumful socialismului, personal al tovarășului Nicolae Ceaușescu și s-a trecut la săparea Canalului Dunăre - Marea Neagră, magistrala albastră fiind inaugurată cu festivism revoluționar în anul 1984. Este interesant de observat că n-a fost o investiție care să aducă beneficii tocmai în perioada de restricții alimentare și se estimează că în peste șase secole o să acopere cheltuielile.

Populația României a fost supusă unui experiment definit drept unic în istoria popoarelor și de care sunt foarte încântați mulți cetățeni ai României democratice: plata datoriei externe în mod forțat. Poporul român a reușit performanța în aprilie 1989, dar restricțiile la alimente și energie de toate formele au fost menținute până la căderea regimului în urma evenimentelor din decembrie 1989. Oare cum se explică aceste datorii uriașe și de au fost necesare economiile ca-n vreme de război?

Există cetățeni din societatea contemporană ce afirmă cu tărie că nimic nu se face în această lume fără sacrificii. Era necesară o perioadă de lipsuri, dar populația scăpa de coșmarul datoriilor către lacomii creditori din lumea capitalului și apoi se putea înainta liniștit spre comunismul ideal. Oare chiar făcea regimul comunist de la București totul pentru popor și pentru achitarea datoriei fără chinuri prea mari? Dacă trecem dincolo de vorbele mieroase ale propagandei de partid, constatăm repede că se făcea totul împotriva populației ce era simplă masă de manevră pentru îndeplinirea obiectivelor ideologice. Realitatea era una extreme de crudă: regimul comunist se pregătea de un război de amploare cu lumea capitalistă și avea nevoie de arme costisitoare și în cantități din ce în ce mai mari. Evoluțiile tehnologice din domeniul militar impuneau dotarea cu multe mașini performante pentru a trece peste centrele de rezistență dotate cu armament de precizie. Conflictele modern nu se pot desfășura fără existența unei aviații puternice și Nicolae Ceaușescu a fost deosebit de interesat de producția de aparate de zbor. A apărut la Craiova o mare fabrică din domeniul aeronautic și acolo era asamblat aparatul de antrenament și atac la sol IAR-93. Costa o avere în banii timpului, prețul de cost fiind de 67.073.634 lei². Nu era suficient pentru o bună funcționare a unității economice și armata cumpăra mașina de zbor la prețul de 74,7 milioane de lei³. Cum nu s-a reușit livrarea la export din cauza uzurii morale a tehnologiei, toate cele 88 de exemplare au fost trimise escadrilelor zise naționale. S-au adăugat astfel cheltuieli legate de combustibil, ulei de motor, lichid hidraulic, piese de schimb și întreținerea unui important efectiv de profesioniști ai manșei și ai întreținerii mecanice pentru zbor. Se poate spune că nu erau totuși prea multe pentru a afecta economia înfloritoare din lagărul socialist. Aceasta poate să fie părerea unui om obișnuit, dar moneda epocii era prețioasă pentru civili. Un pensionar din agricultură abia primea 238 de lei la nivelul anului 1986. Mai rău o duceau cei ce aveau încă gospodării individuale din regiunile scăpate din mâinile birocrației de partid, statul oferind numai 121 de lei pe lună. Pensia maximă a unui angajat cu stagiul complet de cotizare era de 1.812 lei pe lună⁴. Avionul IAR-93 era un bimotor ce putea duce o cantitate interesantă de bombe și rachete, dar era destul de complicat și costisitor. Trebuia să existe și o variantă mai mobilă, monomotoare, și a apărut IAR-99. Nici acesta nu era ieftin, prețul minim fiind de 50.660.000 lei la nivelul anului 1988. Au fost livrate trei exemplare armatei la această valoare, dar cele două unități din 1987 au costat fiecare câte 58.105.000 lei⁵. Mai existau în stocul fabricii alte cinci exemplare la căderea regimului⁶. Numai limitarea programului de înarmare aeriană ar fi diminuat impactul asupra nivelului de trai al populației, dar Nicolae Ceaușescu a continuat și a dat ordin să fie cumpărate și aparate MiG-29 din Uniunea Sovietică, absolut necesare pentru acoperirea aviației de asalt.

Avioanele sunt absolut necesare în conflictul contemporan, dar au un mare cusur: nu pot ocupa terenul. Sunt necesare tancuri și transportoare blindate pentru neutralizarea centrelor de rezistență ale inamicului. Nici acestea nu se pot descurca singure și au nevoie de sprijinul artileriei grele, al lansatoarelor de rachete și, în final, infanteria vine să nimicească tot ceea ce se ascunde în locuri imposibil de atins de focul mijloacelor mecanice. Nicolae Ceaușescu a dat ordin să se dezvolte o industrie militară cu mult peste puterile economiei și populația a suferit din plin aceste fantezii de mare putere.

Economia comunistă din Epoca de Aur n-a fost ridicată pe baze corecte, în conformitate cu legile economiei de piață, ci a fost concepută pentru a asigura aprovizionarea armatelor comuniste în cazul declanșării revoluției mondiale. A fost o simplă continuare a ideilor lansate de către Iosif Vissarionovici Stalin în perioada interbelică.

Nicolae Ceaușescu n-a făcut nimic serios pentru a diminua impactul plătirii forțate a datoriei externe asupra populației României socialiste. Dimpotrivă.

Nicolae Ceaușescu n-a iubit poporul român și s-a declarat mereu internaționalist hotărât în numele eliminării exploatării de orice fel a popoarelor de către organizații capitaliste⁷.

Regimul comunist de la București a făcut totul împotriva poporului român, finalul însângerat demonstrând ce pot face adepții regimurilor totalitare pentru preluarea sau păstrarea puterii. Nu contează costurile umane și materiale în raport cu măreția ideii.