Se ştie că regimul comunist instaurat în fostul Imperiu ţarist după evenimentele din noiembrie 1917 a fost caracterizat de o brutalitate deosebită, poliţia secretă numită CEKA fiind renumită pentru execuţiile selective şi în masă. Au rămas însă în istorie epurările care au lovit după 1934 aparatul administrativ, armata şi chiar poliţia politică. Se varsă râuri de lacrimi pentru cei lichidaţi atunci, dar nu se precizează că şi aceştia practicaseră aceleaşi metode sângeroase de guvernare. Istoricii au încercat să explice aceste decizii ale Kremlinului şi s-a ajuns la concluzia că Stalin era bolnav, paranoic. Milovan Djilas, un comunist iugoslav care a ajuns să-l cunoască personal pe dictatorul roşu, a observat un alt fenomen în gândirea absolut normală a celui ce astăzi este apreciat de foştii adepţi ce-i ridică statui. Au fost luate decizii rapide pentru îndepărtarea celor care au ajuns să vadă Uniunea Sovietică drept o uriaşă moşie şi care trăiau într-un lux orbitor. Acumularea de putere genera şi un pericol la adresa lui Iosif Vissarionovici Stalin, ceea ce nu era de dorit, teoria partidului spunând clar că este o unitate de monolit. Au fost păstraţi numai cei ce erau adevăraţi câini de pază ai regimului. Locurile libere au fost încredinţate unor tineri plini de energie, care aveau pe moment încrederea conducerii. Dacă îndeplineau obiectivele primite şi chiar depăşeau planul, Stăpânul se dovedea generos. Orice suspiciune sau eşec puteau să aducă o prăbuşire în iadul cumplitelor temniţe comuniste. Mulţi au fost torturaţi cumplit sub acuzaţia de trădare, dar au fost repuşi în funcţii şi au făcut totul pentru afirmare şi spălarea păcatelor.

Execuţiile din rândurile armatei au dus la întărirea acesteia, dar aparatul de propagandă vrea mereu să ascundă adevărul evident sub un munte de minciună şi se agaţă de dezastrele din anul 1941 şi 1942. Nu se precizează că tocmai agresivitatea comandanţilor a dus la încercuiri şi la nimicirea unor armate întregi.

Este interesant că au fost ridicate cariere ştiinţifice uimitoare şi au fost publicate cărţi de răsunet pe tema cruzimii poliţiei politice staliniste, dar autorii n-au înţeles mecanismele gândirii dictatorului. Avea nevoie de trupe absolut supuse, bine dotate şi, mai ales, comandate, dar creşterea puterii ofiţerilor ar fi putut să genereze o posibilă opoziţie militară, aşa cum s-a întâmplat în anul 1917 chiar cu mişcarea comunistă. Au fost luate măsuri dure de supraveghere, fiecare general simţind în ceafă răsuflarea cekiştilor asasini.