Atunci când ne gândim la motivele pentru care multe țări au prosperat și altele nu, geografia trebuie văzuta ca principala cauză care influențează mentalitatea, avuția și chiar istoria unui popor. Civilizațiile au prosperat în jurul fluviilor navigabile care permiteau transportul ieftin de bunuri, ducând astfel la crearea unei identități comune pentru cei care trăiau pe malurilor lor, cât și la răspândirea ideilor. Pe lângă ape, câmpiile facilitează agricultura și construcțiile. Statele Unite au fluviul Mississippi ai cărui afluenți curg prin câmpiile din centrul nord-americii, iar Franța are Loara și Sena care străbat partea franceză a Marii Câmpii Europene. Chiar dacă apele oferă un avantaj pentru transportul intern, ca un popor să poată evolua în liniște e nevoie și să fie ferit de atacurile venite din exterior. Geografia trebuie să ofere granițe naturale unde armatelor inamice să le fie greu să pătrundă. Japonia și Marea Britanie sunt insule, Italia are Alpii în nord și în rest este înconjurată de apă, în timp ce Statele Unite au un deșert în sud, munți și păduri în nord, iar în stânga și dreapta cele mai mari oceane ale planetei. Peter Zeihan, analist geopolitic, descrie situația de mai sus ca un echilibru al transportului unde transportul să fie ușor în interiorul țării pentru comerț (ideal o combinație între râuri și câmpie) și greu la graniță pentru apărare (munți, deșert sau junglă, de preferabil un ocean). Jared Diamond, istoric și geograf, descrie în lucrarea sa ”Viruși, arme și oțel: soarta societăților umane” cum unele națiuni au prosperat doar datorită norocului locației. Geografia este cea care reprezintă cel mai bine destinul unui popor, limitele în baza cărora acesta se va dezvolta, iar cel mai bun exemplu este Egiptul Antic.

În jurul anului 6000 î.e.n., câteva triburi s-au mutat din savanele Sudanului în regiunea străbătută de fluviul Nil. Locația avea două avantaje majore. În primul rând o sursă constantă de apă provenită din Marile Lacuri Africane și din torenții etiopieni, iar inundațiile ocazionale au făcut ca fertilitatea din jurul fluviului să fie net superioară pentru agricultură față de alte regiuni. În al doilea rând, era echilibrul de transport pe care îl oferă. Aproape 1000 de km de deșert în vest până la orașul Benghazi din Libia de azi, 600 de km de deșert în est până la râul Iordan. În sud sunt în jur de 1300 de km de la orașul Assuan până la o regiune unde populația să se poată dezvolta (actualul Khartoum din Sudan), iar Nilul e mult mai îngust existând cataracte (cascade cu volum mare de apă ce se grăbesc spre o prăpastie). În nord e Marea Mediterană. Civilizații s-au format și în Mesopotamia, între Tigru și Eufrat, sau în preajma fluviului Ind, dar acestea nu erau la fel de bine apărate. Valea Nilului era impenetrabilă, ceea ce le-a permis egiptenilor să se dezvolte în liniște fără să își facă griji de posibile atacuri. Pe cât de greu era să ajungi la Nil, pe atât de ușor era să navighezi de-a lungul său. De la deltă până la orașul Assuan, valea este plată și sezonul cald transformă fluviul practic într-un lac, ușor de navigat dacă ținem cont și de faptul că vânturile bat de la nord la sud. Ușurința cu care se puteau transporta oameni și bunuri pe Nil a permis Egiptului să se consolideze ca regat acum 5000 de ani. Tot fluviul a ușurat activitățile conducerii locale. Transportul făcea ușoară colectarea de taxe din orice regiune a văii, la fel și distribuirea de mâncare către regiuni lovite de foamete. Soldații puteau fi trimiși rapid pe fluviu pentru a opri revoltele locale, iar faraonul putea să inspecteze regatul dintr-o barcă fără a pune măcar piciorul pe uscat. Acesta este echilibrul de care am vorbit la începutul articolului. Fără o amenințare din exterior și cu o ușurință în transportul resurselor și a răspândirii ideilor în interior, Egiptul a devenit cea mai longevivă civilizație antică, depășind celelalte popoarele antice contemporane cu două milenii, și formând prima identitate națională din istorie. Pe lângă securitate și ușurința transportului, agricultura era de asemenea la un nivel superior, datorită fluviului valea fiind regiunea cu cel mai mare surplus de mâncare din istorie până la începuturile revoluției industriale. Mâncarea din abundență a dus la creșterea populației, iar datorită apărării oferite de geografie, acest surplus de forță de muncă putea fi folosit pentru alte activități de la construirea de sisteme de irigații și ziduri de apărare (producând mai multă mâncare și apărare) până la construcții megalomane precum piramidele și Sfinxul.

În asemenea condiții, era imposibil ca egiptenii să nu prospere, un succes care se datorează aproape în întregime geografiei. Până și eficiența instituțiilor politice era datorită acesteia. Totuși, existau și aspecte negative. Deșertul nu era un obstacol doar pentru invadatori, dar și pentru egipteni. În mare parte din istoria sa, viața Egiptului Antic s-a desfășurat pe malurile Nilului pentru că era la fel de greu pentru locuitorii săi să străbată deșertul și să extindă granițele. Cea mai mare expansiune a Egiptului a avut loc în timpul domniei faraonului Tutmes I care a reușit să ajungă până în Levant (regiunea unde se află astăzi Israelul, Lebanul, Iordania și Siria) și Nubia (aproape de granița cu Sudanul de azi). Izolarea le-a limitat și cunoștințele despre lume. Direcția Nilului e de la sud la nord, egiptenii fiind șocați când au descoperit că există râuri care curg spre sud. Nici Marea Mediterană nu era o soluție pentru expansiune din cauza lipsei de lemn pentru bărci de război. Există puțini copaci în Egipt, iar aceștia erau folosiți în mare parte pentru monumente și șlepuri regale. În ciuda avantajelor sale față de alte popoare, izolarea în mijlocul deșertului nu i-a permis Egiptului să devină o putere regională. Totuși, egiptenii trăiau relativ bine comparativ cu alte populații datorită agriculturii. Fiecare regiune din jurul Nilului avea ca principală activitate producerea de mâncare, însă pentru aceasta era nevoie de forță de muncă bine organizată, eșecul ducând la foamete de-a lungul câtorva luni. Fiecare oraș era un oraș agricol, iar cetățenii nu aveau prea multe opțiuni. Aceștia rămâneau legați de locul de naștere pentru a muncii pământul. Geografia a fost responsabilă pentru solul fertil, la fel cum a fost responsabilă și pentru sclavia în masă necesară pentru a-l munci.

Fără o armată ostilă care să poată traversa deșertul și cu suficientă mâncare, egiptenii antici nu au mai găsit nici o motivație să încerce să progreseze și din cauza izolării în mijlocul deșertului era greu să compare ideile popoarelor vecine cu ale sale. Cum populația era obligată să muncească pământul sau să construiască monumente colosale, ambiția individuală a dispărut și ea. În timp ce egiptenii își petreceau timpul construind piramide și temple, alte civilizații încercau să supraviețuiască. Având de-a face cu războaie, foamete și forțele naturii, probleme care nu afectau Egiptul în mare măsură, diferite popoare au început să dezvolte tehnologii care să le ajute să reziste, de la folosirea cailor pentru războaie până la trecerea de la cupru la bronz. Două astfel de tehnologii, domesticirea cămilelor și corăbii care putea transporta mai mult, aveau să ducă la sfârșitul civilizației egiptene. Reușind să treacă de deșertul care apăra Nilul, armatele au găsit un popor blocat în timp, lipsit de motivația de a lupta pentru regatul care îl ținea în sclavie. Primii care au cucerit fluviul au fost locuitorii din Canaan în 1620 î.e.n. După ce au fost cuceriți de romani, egiptenii nu au mai fost independenți nici măcar o zi până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind pe rând controlați de perși, arabi, otomani sau britanici. Nilul era important pentru imperii datorită agriculturii, surplusul de mâncare putând fi trimis către alte teritorii.

În loc să profite de avantajele sale și să încerce să domine celelalte popoare, Egiptul a devenit un teritoriu ușor de cucerit de puterile diferitelor vremuri. La fel ca în cazul multor popoare, egiptenii sunt un exemplu cum geografia ne influențează destinele. Chiar dacă la prima vedere tehnologia pare să ne ajute să depășim aceste limite, o analiză mai atentă a lucrărilor lui Peter Zeihan și Jared Diamond demonstrează cum până și ideile oamenilor se dezvoltă în locațiile care permit ca acestea să fie folosite mai ușor. Spania și Portugalia au fost cele care au deschis era colonizării europene, dar Marea Britanie avea să domine oceanele lumii doar pentru că tehnologia navigării apelor adânci putea fi mult mai ușor implementată de o insulă decât de o peninsulă muntoasă. Pentru a înțelege istoria e nevoie să privim și geografia unde aceasta are loc.