Vremea trece şi peste toate faptele oamenilor începe să se aştearnă colbul gros al uitării sau apar poveşti cu totul îndepărtate de realitate. Nici nu mai contează evenimentele reale în scrierea cărţilor de literatură sau a celor de istorie. Aşa a păţit domnitorul Vlad Ţepeş, conducătorul Ţării Româneşti în trei rânduri (1448, 1456 – 1462, 1476). Saşii i-au schiţat un portret de asasin fără raţiune şi chipul i-a fost păstrat în castelul Ambras drept un simbol al cruzimii speciei umane. Nici otomanii, supăraţi pentru pierderile grele provocate în lupte, n-au putut să-l ierte şi Kazıklı a fost descris în cele mai sumbre culori. Se poate spune că Vlad Ţepeş a avut o faimă internaţională într-o epocă în care românii nu prea aveau loc în paginile cronicilor occidentale. Interesant este că în spaţiul românesc a cam fost uitat pe măsură ce timpul a trecut. Astfel, Axinte Uricariul, nu ştia dacă trebuie să aleagă între numele de Radu sau Vlad. Considera că a domnit 15 ani şi se ştia că nu s-a remarcat decât prin pedepsirea orăşenilor din Târgovişte pentru o trădare mai veche. Au fost trimişi să consolideze cetatea de la Poienari din judeţul Argeş (autorul o plasează în ţinutul Jiului de Jos), munca la spart de piatră fiind una puţin agreată de oameni şi folosită de conducători drept pedeapsă pentru cei ce le încălcau poruncile. A domnit imediat după Mircea cel Bătrân şi a făcut Mănăstirea Snagov. Autorul moldovean chiar scrie că altceva din timpul domniei voievodului muntean sau despre moartea acestuia nu se mai ştie. Cronicile erau folosite pentru obţinerea de informaţii şi nu exista pasiune pentru cercetarea documentelor istorice.

Se observă că luptele cu otomanii au fost complet uitate şi viaţa mergea înainte cu admiraţia pentru faptele străinilor mai înclinaţi spre consemnarea evenimentelor în cărţile de istorie. Popoarele au memorie scurtă şi reţin idei generale şi imprecise. Nici domnitorii nu manifestau o pasiune deosebită pentru rămânerea în amintirea maselor şi doar mănăstirile erau ca o carte de veşnică pomenire a numelui celor trecuţi prin viaţă şi pe la putere. Voievodul Ştefan cel Mare şi-a depăşit înaintaşii şi urmaşii prin faptul că a strâns osemintele rudelor şi le-a făcut pietre de mormânt cu inscripţii. Obsesia pentru religie ducea la un exces de modestie şi decedaţii erau îngropaţi ca nişte călugări. Românii medievali erau puşi să sărbătorească pe toate căile pe străinii ce aveau legătură cu religia ortodoxă, valoarea lor fiind mereu neglijabilă.

Este interesant de amintit că tocmai otomanii au fost cei care au consemnat modul în care a pierit unul din cei mai înverşunaţi adversari ai sultanului Mehmed al II-lea. Voievodul a ajuns pe tronul Ţării Româneşti în anul 1476, dar Înalta Poartă nu putea să lase o posesiune bogată în mâinile creştinilor. O armată otomană a fost dirijată spre Bucureşti, dar a fost înfrântă fără a se preciza exact locul confruntării. Domnitorul a fost însă asasinat tocmai când se bucura de succes şi n-a fost atent la ce se întâmplă în spatele său. Capul rebelului a fost retezat şi conservat pentru a fi admirat de către padişah. Soarta trupului nu este cunoscută, dar probabil a luat în taină drumul Mănăstirii Comana, aşa cum a scris cercetătorul Constantin Rezachevici. Cel ce luptase împotriva trădătorilor a căzut sub suliţele boierilor ce se proclamau creştini şi iubitori de ţară. Trădarea era o virtute în acele vremuri şi ridicarea de lăcaşe de cult mai spăla din păcatele comise într-o viaţă în care obsesia pentru avere şi putere nu avea limite.

Vlad Ţepeş a rămas să fie descoperit prin munca istoricilor contemporani, fiind necesară studierea izvoarelor istorice vechi provenind din arhivele statelor vecine.