Se ştie că temutul dictator de la Kremlin a masacrat popoarele zise sovietice în fel şi chip cu ajutorul membrilor partidului bolşevic. Acuzaţiile au plouat împotriva celor declaraţi vinovaţi înainte de proces şi spectacolele din justiţie erau completate de sentinţele date expeditiv de poliţia politică. Sistemul a funcţionat perfect, dar după decesul din 1953 a fost acuzat şi Iosif Vissarionovici Stalin de tot felul de rele tocmai de cei ce fuseseră călăi disciplinaţi. S-a putut spune că fostul lider n-a făcut ceva util pentru apărarea Uniunii Sovietice şi aşa se explică dezastrele grandioase din 1941.

Oare să fie adevărat că dictatorul a neglijat dotarea Armatei Roşii? Datele publicate astăzi arată că N. Hruşciov şi întregul aparat de conducere au minţit în stil grosolan. Numai în anul 1939 au fost livrate 1.294 de tunuri de calibrul 122 mm model 1910/1930, ceea ce însemna pregătirea a 46 de divizii de infanterie. Alte 1.139 au fost gata în 1940, adică guri de foc pentru alte 40 de mari unităţi. Erau disponibile 5.900 de piese la 22 iunie 1941, ceea ce însemna dotarea a 184 de divizii cu câte 32 de obuziere. Se observă că industria livra piese noi. Proiectilele erau standardizate pentru producţia de masă şi o simplă salvă a tuturor armelor însemna un consum de aproape 128,4 t de metal şi explozibil. Artileria este un uriaş consumator şi proiectile trebuie să fie lângă tunuri, în depozite de pe linia frontului, în depozite regionale şi în cele intangibile, ale rezervei de stat. Totalul gurilor de foc divizionare de calibrul 122 mm era 8.700, adică erau gata pentru aproape 272 de divizii de infanterie. Era o forţă cum nu se mai văzuse în istorie şi acum se înţelege de ce Stalin a tot ridicat fabrici începând din 1927. Este interesant că normativele stabileau iniţial câte 28 de piese, dar s-a considerat că puterea de foc este prea mică şi au mai fost adăugate obuziere. Dacă sunt adunate şi cele destinate corpurilor de armată, totalul urcă la 10.000 de tunuri şi obuziere. O simplă salvă urca la peste 210 t de proiectile, ceea ce echivala cu un tren cu 22 de vagoane.

Armata sovietică nu putea fi comparată cu cea germană şi a fost normal ca dictatorul roşu să desconsidere ceea ce se afla la frontieră. Uniunea Sovietică s-a pregătit prea mult de război şi atacul german a venit exact în momentul desăvârşirii concentrării de forţe pe direcţiile alese de comandamentul sovietic.

Se înţelege acum de ce nivelul de trai în Uniunea Sovietică era unul scăzut şi chiar foametea a bântuit cu furie în ceea ce se numeşte astăzi Holodomor. Oamenii au fost sacrificaţi din dragoste pentru tunuri şi, din păcate, povestea de groază se repetă până-n prezent în uriaşul stat ce se întinde pe două continente. Industrializarea în lagărul comunist s-a făcut numai pentru înarmarea pentru realizarea obiectivului politic numit revoluţia mondială. Era un cult pentru cucerirea întregii planete în numele unei ideologii ce nu putea să supravieţuiască alături de lumea normală. Uriaşele combinate metalurgice nu aveau o utilitate economică şi au dispărut în ţările foste comuniste. Oamenii din popor plâng după locurile de muncă din aceşti giganţi, dar n-au putut să înţeleagă vreodată mesajul transmis de Iosif Stalin la moartea lui Vladimir Ilici Lenin în anul 1924. Erau simplă carne de tun pentru un război la scară planetară. Nicolae Ceauşescu a dus o politică de ridicare a combinatelor metalurgice de la Galaţi şi Călăraşi pentru a avea oţel în vreme de război în fabricile cu profil militar. Nu se făcea nimic pentru poporul român, dar mulţimile naive sunt mereu păcălite cu vorbe mieroase.