Caii au avut un rol major în războaiele noastre, rol care este surprinzător având în vedere natura temătoare a acestora. Fiind o pradă, calul preferă fuga în locul luptei și recurge la atacuri fizice doar în cazuri extreme. Viteza, atenția asupra a tot cei în jurul lor și până la dormitul în picioare sunt caracteristici ale acestora folosite pentru a fugi atunci când se ivește un prădător.

Totuși, oamenii au reușit cumva să țină în frâu aceste instincte, caii începând să fie folosiți în războaiele din Eurasia între 4000 și 3200 î.e.n. și de atunci au fost mereu un avantaj în lupte până când tancurile s-au dovedit mai eficiente. Succesul s-a datorat antrenamentelor stricte care aveau să insufle animalului loialitatea față de călăreț și curajul pe câmpul de luptă, făcându-l un aliat al soldaților. Cel mai vechi manual pentru echitație găsit până acum a fost scris în jurul anului 1350 î.e.n. de către Kikkuli, un maestru în echitație al poporului hurienilor (localizat în nordul Mesopotamiei). Alt manuale antice celebre îi aparține lui Xenofon, istoric din Grecia Antică și discipol al lui Socrate. În cartea sa, ”Art of Horsemanship” (Arta echitației), Xenofon descrie detaliile cu privire la alegerea, îngrijirea și antrenarea cailor în general, în timp ce în lucrarea ”Hipparchicus” se concentrează pe îndatoririle unui comandant de cavalerie.

Caii trebuiau antrenați pentru a depăși instinctul de a fugi. Aceștia erau obișnuiți în timpul antrenamentelor cu zgomotul, mirosul de sânge și mișcările bruște ale călărețului. De asemenea, erau învățați să lovească cu picioarele sau să muște în timpul luptelor. Dovezile literare și arheologice atestă modul în care cavaleriile romane și grecești erau antrenate. În colonia Caesarea (actualul oraș Cherchell din Algeria), aflată în fosta provincie romană Mauretania, s-a descoperit o piatră de mormânt în onoarea lui Quintus Gavius Frontinus, membru al equites singulares, cavalerie care avea ca scop paza și protecția guvernatorului unei provincii, și uneori să distreze civilii la parade sau spectacole. Exista și Equites Singulares Augusti, care oferea protecție împăratului. Acestea erau cavaleriile Gărzii Pretoriene, iar equitas (în traducere călăreț/cavaler) reprezenta o clasă socială cu privilegii deosebite aflată imediat după senatori. Pe piatra de mormânt se poate observa în lateral un model asemănător cu cifra 8 și care reprezintă un model de călărie folosit și astăzi. Cavalerii dețineau un prestigiu în interiorul granițelor romane, iar numeroase forturi militare aveau spații special destinate pentru antrenamentul cailor. Acestea puteau fi simple și ajungând chiar adevărate școli de călărie. Inițial acestea erau în aer liber, dar în timp ce Roma își extindea granițele și cuprindea mai multe climate au început să fie construite centre de antrenament interioare. De asemenea, cavaleria era prezentă în timpul spectacolelor publice, unde se putea vedea rezultatul pregătirilor. Evenimetele publice erau utile pentru a obișnui caii cu mulțimile de oameni, zgomotele și confuzia, în timp ce defilările erau folosite ca metodă de a controla impulsurile acestora și de a îi învăța să se sincronizeze în formații. O altă cavalerie celebră din Antichitate a fost și cea a Însoțitorilor (Hetaroi în greacă). Considerată prima trupă de șoc folosită în Europa, a fost parte a armatei macedonene încă din timpul lui Filip al II-lea, obținându-și prestigiul sub Alexandru cel Mare. Cei mai buni dintre aceștia erau aleși pentru a forma Somatophylakes, gărzile de corp ale persoanelor importante din Grecia Antică. Calul ajunsese și un simbol al nobilimii și puterii.

Printre tacticile celebre unde era implicată cavaleria trebuie amintită Lovitura Parțiană, folosită de Imperiul Part (teritoriile Irakului și Iranului de azi), unde, în timp ce calul era în retragere, călărețul arcaș se întorcea pentru a trage în inamicul aflat în spate.

Odată cu revoluția industrială, caii au fost înlocuiți rapid de tancuri și vehicule blindate, iar rolul lor s-a redus la ceremonii și misiuni de recunoaștere, mai fiind folosiți uneori în cazuri speciale cum ar fi invazia Afganistanului, unde armata americană a folosit trupe de cai pentru a se deplasa pe terenul muntos. Au rămas în istorie cai precum Blueskin sau Nelson ai lui George Washington, Marengo al lui Napoleon I și celebrul Bucefal al lui Alexandru cel Mare.