Al Doilea Război Mondial a însemnat o confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru realizarea unei supremaţii mondiale pentru câteva mari puteri pe care planeta Terra nu le mai încăpea. Poporul român n-a dorit să participe la acest măcel universal. Nici conducătorii de la Bucureşti n-au fost pasionaţi de expansiune teritorială, dar presiunile exercitate de centrele de putere au dus la intrarea în conflict. Armata română a participat la ostilităţi şi în anul 1942, dar a suferit dezastrul de la Stalingrad. S-a pornit imediat o vânătoare de vinovaţi şi s-a găsit că dotarea cu armament lăsa de dorit. Oare să fie adevărat? Puşca de bază era de origine cehoslovacă şi erau în dotare 650.000 de unităţi. Peste 9.000 de mitraliere ZB, 9.168 mai exact, puteau să ţeasă o perdea de gloanţe de calibrul 7,92 mm în faţa infanteriei inamice, ceea ce au şi făcut cu eficienţă atunci când inamicul sovietic a atacat masat şi fără sprijinul tancurilor. Comisarii trimiteau la moarte unităţi întregi ce experimentau atacul frontal, ceea ce era o absurditate încă din Primul Război Mondial, trecerea la săparea de tranşee fiind provocată tocmai de focul armamentul automat de calibru mic.
Mitralierele erau totuşi grele şi impuneau formarea unui personal calificat pentru folosirea în câmp tactic. Nu era de dorit deschiderea focului asupra unor forţe reduse numeric pentru a nu fi demascată poziţia camuflată cu grijă. Au fost asigurate trupei în anul 1942 puşti-mitraliere de acelaşi calibru, 27.864 de exemplare. Era o dotare deosebită pentru o ţară mică.
Armele portative consumau prea multe cartuşe şi era necesar importul acestora sau a materiilor prime necesare producţiei.
Unităţile de infanterie erau sprijinite de focul a 634 de obuziere de calibrul 100 mm, suficient de puternice pentru distrugerea fortificaţiilor de campanie. Alte 155 de obuziere de calibrul 150 mm adăugau şi mai multă forţă de nimicire. Existau chiar şi 178 de tancuri uşoare pentru manevre rapide.
Avioanele de vânătoare de producţie naţională, renumitele I.A.R.-80, puteau să facă faţă forţelor inamice cu stele roşii, escadrilele de elită fiind încadrate cu performantele Me-109.
Istoricii de astăzi scriu că nu era o dotare demnă de participare la luptele cu forţele sovietice, ceea ce s-a văzut în confruntarea de la Stalingrad. Au absolută dreptate şi totuşi nu spun adevărul. Armata română era o oştire concepută să apere o ţară mică împotriva unor trupe comparabile ca efective şi dotare. Cele câteva repere din înzestrare confirmă că n-a fost niciodată un instrument ofensiv cu pretenţii europene. Nu existau tancuri moderne şi grele, artilerie de rupere, aviaţie de asalt şi mase de camioane pentru transport. Industria naţională nu putea să asambleze tehnică superioară grea. Diviziile româneşti nu aveau ce să caute pe frontul unde erau folosite forţe motorizate, indiferent de câtă dotare primeau. Erau potrivite numai pentru micul război, local.
România a făcut un efort material deosebit pentru a pune pe picioare o armată ce copleşea prin cerere potenţialul industriei naţionale şi pe cel al aliatului german. Să nu se uite că Reich-ul a intrat în război fără o pregătire serioasă şi numai deciziile eronate ale strategilor duşmani au permis obţinerea unor victorii care au intrat în legendă.