Istoricii contemporani s-au apucat să elimine balastul ideologic adus de propaganda de partid şi de stat, dar au fost interesaţi să identifice şi ceea ce a fost patriotic în activitatea liderilor comunişti după 6 martie 1945 şi au găsit destule fapte pentru a inventa termenul de naţional-comunism pentru perioada începută prin 1960 sau 1961 de către Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi continuată de Nicolae Ceauşescu. Statul contemporan a hotărât prin programa şcolară că toate generaţiile de copii şi adolescenţi trebuie să afle despre faptele de eroism făcute de cei doi lideri împotriva pretenţiilor Moscovei de exploatare a ţărişoarei din Carpaţi. Dacă se combină aceste informaţii cu cele venite din societate că înainte de 1989 era mai bine, un adolescent ajunge la concluzia că ideologia comunistă a fost benefică pentru poporul român. Oare care să fie realitatea adevărată? Trebuie spus foarte clar că niciodată cei doi lideri comunişti n-au vorbit serios despre fericirea poporului român şi despre naţionalism. Au fost puşi la putere cu ajutorul tancurilor sovietice după 1944 şi au fost satrapii Kremlinului pentru a promova internaţionalismul comunist, adică, pe înţelesul oamenilor contemporani şi al celor care au trăit atunci şi n-au înţeles ceva din faptele conducătorilor, potenţialul economic şi militar al României urma să fie tocat pentru răspândirea ideologiei străine şi criminale la nivel planetar. Se ştie că Nicolae Ceauşescu a avut la dispoziţie avioane Il-18, Il-62 şi B-707 pentru a realiza faimoasele vizite de prietenie în state de pe toate continentele. Oamenii cred că erau făcute pentru stabilirea de contacte economice, adică să fie găsite resurse ieftine şi să fie vândute mărfurile industriale.

Datele statistice demonstrează că afacerile nu erau mari şi nu prea se merita să piardă şeful statului timpul prin pustiurile asiatice, africane sau ale Americii de Sud. În plus, un avion de tip Il-62 avea nevoie de circa 100.000 l de combustibil pentru o călătorie până în Cuba, dar delegaţia oficială trebuia să se şi întoarcă. Combustibilul de aviaţie nu este ieftin şi autorităţile de la Bucureşti recomandau cetăţenilor să strângă frunzele şi crengile pentru a le utiliza la încălzit şi prepararea hranei. Erau în realitate un fel de campanii de convertire, de atragere a liderilor locali în lagărul comunist, şi statul român oferea ajutoare nerambursabile şi burse studenţeşti. Românii stăteau la coadă pentru o coajă de pâine şi conducătorul suprem se învârtea pe cerul planetei pentru punerea în practică a utopiei imaginate de Marx.

Comunismul a însemnat o luptă permanentă împotriva poporului care urma să fie o masă de sclavi muncitori şi apoi luptători pentru poftele unor satrapi ai unei mari puteri. Nu este de mirare că Uniunea Sovietică a apreciat munca depusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi o localitate a fost numită după asasinul românilor. Chiar dacă au fost unele discuţii în contradictoriu, omul de la putere şi-a îndeplinit cu credinţă misiunile primite de la Moscova. Nicolae Ceauşescu n-a mai apucat să primească o aşezare din dragul lagăr comunist.

Istoricii români contemporani au un mare rol în manipularea maselor de cetăţeni prin faptul că nu spun clar că între august 1944 şi decembrie 1989 s-a dus pe faţă un război între gruparea politică străină, care recruta permanent ieniceri din rândurile celor dornici de parvenire, şi restul populaţiei din România. Supuşii urmau să fie carnea de tun în marele război pentru cucerirea planetei în numele comunismului şi unele semne au fost vizibile pentru cei ce nu pot crede în aceste rânduri. Oare ce interes aveau popoarele sovietice să trimită tinerii să piară în Coreea de Nord şi în Vietnam? Dacă aceste războaie au implicat un număr limitat de specialişti, conflictul din Afganistan a însângerat mai mult lagărul socialist şi, mai grav, a provocat o nemulţumire generală împotriva celor ce nu mai terminau cu luptele.

N-a fost nimic bun pentru poporul român în perioada comunistă, dar aparatul de propagandă a inoculat inclusiv după 1989 ideea că s-a făcut mult pentru ridicarea nivelului de trai, că au fost oferite locuri de muncă şi locuinţe celor ce nu aveau. Se uită să se precizeze că s-a dărâmat masiv casele din oraşe pentru a fi ridicate blocurile cenuşii, un fel de temniţe pentru masele de muncitori.

Adevărul nu este prezentat clar deoarece după 1989 au rămas în posturi de conducere cei care au guvernat şi înainte. Rar când a fost judecat un vinovat de atrocităţi în afară de cei apropiaţi din tabăra lui Nicolae Ceauşescu. Oare când o să fie măcar publicată lista cu ofiţerii ce dădeau ordine să se tragă cu muniţie de război în fugarii ce încercau să treacă în Iugoslavia?